MESAJUL MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE

 MESAJUL

MINISTRULUI APĂRĂRII NAŢIONALE

transmis în cadrul Reuniunii dedicate aniversării Zilei Naţionale a României

– 1 Decembrie 2014, organizată de Asociaţia Naţională a Cadrelor Militare

în Rezervă şi în Retragere „Alexandru Ioan Cuza”

             Domnilor generali, distinşi reprezentanţi ai autorităţilor statului, stimaţi organizatori  şi invitaţi,

             Se apropie Sărbătorile de Iarnă şi, odată cu ele, cea mai mare sărbătoare a neamului românesc -  Ziua Naţională a României, la o distanţă de 96 de ani de la Marea Unire din 1 Decembrie 1918, eveniment care venea după mai bine de 300 de ani de la actul întregitor al lui Mihai Viteazul.

             Aşa cum a făcut-o în mod constant  de-a lungul istoriei, Armata Română şi-a confirmat şi la 1918 vocaţia de pilon de stabilitate şi încredere pentru poporul român. Atunci,  în cea mai sublimă pagină a istoriei româneşti, s-au întâlnit în chip fericit politicieni inspiraţi şi oneşti, diplomaţi de excepţie, dar şi ostaşi patrioţi şi devotaţi, de toate rangurile. Împreună, au reuşit să valorifice admirabil conjunctura internaţională favorabilă creată la finele Primului Război Mondial.

             Armata României şi-a făcut datoria faţă de ţară, în mod constant, indiferent dacă a fost pace sau război. Nu mai avem supravieţuitori din Primul Război Mondial. Îi avem în schimb, în sală, pe câţiva dintre bravii eroi ale celei de-a doua conflagraţii mondiale, în frunte cu preşedintele Asociaţiei Naţionale a Veteranilor de Război -  domnul general Marin Badea Dragnea, în faţa căruia mă înclin cu respect.

             Fiecare generaţie de militari şi-a făcut datoria faţă de ţară necondiţionat, pe front, în aplicaţii, în economia naţională, la calamităţi naturale, iar mai nou, în teatrele de operaţii internaţionale. Armata a fost totdeauna  o instituţie credibilă şi apreciată, iar acest lucru a fost posibil pentru că militarii  şi-au înţeles menirea, cu toate constrângerile şi riscurile meseriei armelor.

             Mulţumesc Asociaţiei Naţionale a Cadrelor Militare în Rezervă şi în Retragere pentru această iniţiativă care, iată, aduce laolaltă militari activi, cadre militare pensionate, veterani, oameni de ştiinţă, exponenţi ai autorităţilor statului centrale şi locale, astfel încât apropiata Zi de 1 Decembrie să ne găsească pe toţi cu conştiinţa naţională pregătită istoriceşte şi emoţional.

             Vă doresc tuturor ca Ziua Naţională a României şi apropiatele Sărbători de Iarnă să vă găsească sănătoşi, pozitivi şi încrezători în România pe care aţi slujit-o fiecare dintre dumneavoastră.

LA MULŢI ANI!

MINISTRUL APĂRĂRII NAŢIONALE

Mircea DUŞA

Mesajul preşedintelui A.N.C.M.R.R. „Alexandru Ioan Cuza”

1 Decembrie, Ziua Naţională a României

      Ziua de 1 Decembrie, ziua naţională a României, dată aniversară instituită pentru totdeauna de Parlamentul României după jertfa de sânge din Decembrie 1989, reprezintă omagiul suprem adus miilor de generaţii care s-au jerfit pentru împlinirea dezideratului suprem-Unirea tuturor românilor într-un singur stat naţional,independent şi suveran.

Dorinţa de Unire s-a reflectat pregnant de-a lungul istoriei milenare a poporului nostru sub forma conştiinţei originii comune a tuturor locuitorilor din spaţiul geografic al fostei Dacii, în conştiinţa comunităţii de limbă, cultură, tradiţii, obiceiuri, aspiraţii, în permanenţa vieţuirii pe acelaşi teritoriu istoric în unitatea sa etnică.

      Ideea unităţii Ţării Româneşti cu Moldova şi cu Transilvania a fost exprimată frecvent şi hotărât în decursul secolelor de exponenţii cei mai de prestigiu ai poporului român, ceea ce pune în evidenţă viabilitatea conştiinţei sale naţionale.Ea a fost susţinută cu argumente de ordin istoric, politic, lingvistic, spiritual, religios, adesea conjugate.

În ciuda fărâmiţării sale statale specifice structurii feudale, ideea de unitate a românilor avea străvechi şi solide temelii:comunitatea de origine şi de limbă, omogenitatea structurii economice şi culturale a întregului teritoriu locuit de români, consolidate de legăturile multiple existente de-a lungul istoriei între toate proviincile româneşti.

      Numeroşi cărturari şi oameni politici şi-au dăruit întreaga lor capacitate şi energie sprijinirii şi înfăptuirii acestui  vis secular al românilor -unirea într-un singur stat naţional în graniţele Daciei - vis care a devenit o condiţie şi o necesitate a progresului şi civilizaţiei româneşti.

      Primul moment crucial în lupta românilor pentru dobândirea independenţei şi făurirea unităţii politice este marcat de opera lui Mihai Viteazul, intrat în conştiinţa naţională ca "restitutor Daciae". Marele act politic al Unirii tuturor românilor , înfăptuit în anul 1600, deşi de scurtă durată,va exercita o influenţă puternică şi permanentă asupra conştiinţei naţionale.Mihai Viteazul avea să se intituleze" domn a toată Ţara Românească,al Ardealului şi al Ţării Moldovei".Din acest moment, lupta pentru unitatea statală şi independenţă nu a cunoscut niciun moment de pauză.

      Un alt moment definitoriu pentru visul românilor este 24 ianuarie 1859 când se va înfaptui unirea celor două principate Moldova şi Muntenia " Unirea cea Mică ", dar "perla bijuteriei ", -Transilvania - încă nu revenise la ţara mamă.

            Primul război mondial a fost o asemenea zguduire pentru întreaga Europă, inclusiv pentru România. După doi ani de neutralitate, dar  activă (1914-1916) guvernul Brătianu a decis intrarea în luptă alături de Antantă . Această decizie a factorilor politico-militari a fost întâmpinată cu entuziasm de cei mai mulţi dintre români, care socoteau că a venit timpul să-şi realizeze cu arma în mână , idealul  naţional. Dar după izbânzile din primele săptămâni,au urmat dezastrele pe plan militar, care au constituit un adevărat şoc pentru clasa politică românească şi pentru o mare parte a populaţiei. A venit apoi retragerea în Moldova, lunga iarnă din noiembrie 1916-martie 1917, cu numeroase privaţiuni şi mai ales cu un număr incredibil de morţi din cauza bolilor contagioase izbucnite. Apoi, din nou cerul  s-a luminat, au fost obţinute izbânzile de la Mărăşti-Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917, care au adus revigorarea stării de spirit, a sentimentului naţional. Dar retragerea Rusiei din război, în noiembrie 1917, a determinat România să pornească şi ea pe calea armistiţiului şi a păcii separate.

       Dar, parcă printr-un miracol al istoriei, anul 1918 -care pentru români începuse sub cele mai negre auspicii -avea să devină anul unor măreţe împliniri, prin realizarea unirii Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu patria mamă.

      Mentalul colectiv al românilor a fost influenţat de trei factori esenţiali: unirea , războiul şi reformele , care au impus o trăire intensă, o largă participare a populaţiei. În privinţa Unirii este de menţionat că evenimentele din spaţiul românesc s-au desfăşurat în strânsă conexiune cu cele înregistrate la nivelul întregului continent european. Primul semnal a fost dat de popoarele din Rusia, care în 1917-1918 s-au ridicat la luptă în numele dreptului la autodeterminare. Românii din Basarabia s-au integrat şi ei în acest şuvoi, care nu mai putea fi stăvilit. La 24 ianuarie 1918 , Sfatul Ţării de la Chişinău a decis independenţa Republicii Moldova (Basarabia) faţă de Rusia. La 27 martie , acelaşi Sfat al Ţării a hotărât unirea Basarabiei cu " mama sa România". La 9 aprilie 1918, prin decret regal a fost ratificată unirea Basarabiei cu România .

     La sfârşitul războiului , monarhia habsburgică se clătina şi ea din temelii. Lupta popoarelor pentru libertate a luat avânt şi a fost încununată de succes. În toamna anului 1918, Austro-Ungaria s-a prăbuşit. În şuvoiul revoluţionar produs de acest eveniment, românii din Bucovina şi Transilvania  au fost "o voce " distinctă. Venise pentru ei "ora astrală" a unirii cu patria mamă. La Cernăuţi s-a constituit mai întâi o Adunare Constituantă, apoi au avut loc alegeri pentru Congresul general al Bucovinei, organism democratic, larg reprezentativ. În ziua de 28 noiembrie 1918, Congresul general a votat în unanimitate, unirea Bucovinei cu România.

        Aproape în acelaşi timp s-a desfăşurat şi acţiunea pentru unirea Transilvaniei cu România. Rolul conducător l-a avut Consiliul Naţional Român Central , alcătuit din câte şase reprezentanţi ai Partidului Naţional Român şi ai Partidului Social Democrat. Un rol important în dinamizarea acţiunilor revoluţionare l-au avut ostaşii întorşi de pe front.Alegerile pentru Marea Adunare Naţională au prilejuit o puternică exprimare a spiritului civic, deputaţii primind mandate (credinţionale) de a vota pentru unirea Transilvaniei cu România. Deputaţii în număr de 1228 , întruniţi la Alba Iulia în ziua de 1 Decembrie 1918, au votat în unanimitate unirea acestei străvechi provincii româneşti cu ţara mamă.

La 1/14 decembrie 1918 , o prestigioasă delegaţie de ardeleni a venit la Bucureşti, unde a prezentat regelui Ferdinand actul Unirii Transilvaniei cu România. Prin decrete regale,la 11/24 decembrie a fost ratificată unirea Transilvaniei , iar la 18/31 decembrie şi cea a Bucovinei. Unirea cea Mare avea apoi să fie consacrată şi recunoscută pe plan internaţional prin tratatele de la Versailles-Paris din 1919-1920. O fericită coincidenţă a făcut ca exact în istorica zi de 1 decembrie 1918, când la Alba Iulia se hotăra unirea Transilvaniei cu România, Bucureştiul să trăiască un eveniment cu valoare de simbol pentru toţi românii: revenirea în capitala ţării a regelui Ferdinand şi a reginei Maria, după ce , în noiembrie 1916 fuseseră nevoiţi să se retragă la Iaşi.

Moment fast al istoriei româneşti -Unirea de la 1918 sau Marea Unire cum i se mai spune -, este rezultatul unor lupte de durată, pe toate fronturile: politic, economic, social, cultural, spiritual şi după expresia marelui luptător pentru unire Onisifor Ghibu „opera întregului popor, care s-a ridicat pentru a pune capăt stărilor de lucruri de până atunci şi a-şi realiza unitatea naţională.” 

       Nu putem încheia această scurtă retrospectivă a evenimentelor care au precedat Marea Unire de la 1 decembrie 1918, fără a aminti rolul şi implicarea armatei române. Acestea constau în principal din jertfa celor aproape un milion de fii ai neamului îmbrăcaţi în haina oştăşească şi căzuţi în Războiul de eliberare şi întregire naţională din 1916-1919, jertfă precedată de stăruitoarele eforturi ale oştirii pentru afirmarea crezului naţional din secolul al-XIX-lea şi continuată în plan superior, după desăvârşirea măreţului act prin asumarea de către armată a rolului de garant al consolidării statului naţional unitar şi suveran. Nu armata a săvârşit Unirea cea Mare, ci naţiunea română în totalitatea părţilor ei componente uzând de toate căile şi resursele ei materiale şi umane, prin îmbinarea dreptului cu forţa  pusă în slujba dreptăţii şi adevărului.

                                                                                                Lt.col.(rz.)dr.Ştefan Ciobanu

PROGRAMUL ACTIVITĂŢILOR DIN 01 DECEMBRIE 2013

1.- FESTIVITATEA DEPUNERII COROANELOR DE FLORI
 
        - LOCUL DE DESFĂŞURARE A ACTIVITĂŢII : MONUMENTUL EROILOR (Lângă stadion);
       - ZIUA, DATA : Luni, 01 Decembrie 2014 
       - ORA DE PREZENTARE A MEMBRILOR A.N.C.M.R.R. PARTICIPANŢI : 10.15
       - ORA DE ÎNCEPERE A ACTIVITĂŢII : 10.30
       - DEFILARE : 12.00 - str. Victoriei -(în faţa Cercului Militar);
       - ŢINUTA :  DE SEZON, DECENTĂ


2.- ADUNARE FESTIVĂ : 12.30 - Cercul Militar, la sediul Subfilialei "Vlad Ţepeş" (cam.58);
      -COMEMORAREA ZILEI DE 1 DECEMBRIE;
      -FESTIVITATEA AVANSĂRII CADRELOR MILITARE ÎN REZERVĂ;

3.- ACTIVITATE DE SOCIALIZARE A MEMBRILOR SUBFILIALEI: 13.00- 17.45

4.- RETRAGERE CU TORŢE : 18.00

28 NOIEMBRIE -ZIUA UNIRII BUCOVINEI CU ROMÂNIA

“N-ai uitat vreodată,dulce Bucovină

Geniu-ţi romantic,munţii în lumină,

Văile în flori,

Rîuri răsăltînde printre stînce’ nalte,

Apele lucinde-n dalbe diamante

Peste cîmpi în zori

Astfel totdeauna,când gândesc la tine,

Sufletul mi-apasă nouri de suspine,

Bucovina mea ! “

                                                (Mihai Eminescu, La Bucovina)

            Moldova de Sus,cu ţinuturile Cernăuţiului şi Sucevei, era nucleul statului feudal Moldova care, în 1359 îşi făcuse intrarea în rândul statelor independente din sud-estul Europei. Iar prin  vitejia lui Ştefan cel Mare-scrie Dimitrie Cantemir-, apele Nistru, Serafineţ, Colacin şi Ceremuş, unite între ele ,formau hotarul de miazănoapte al Moldovei. Dacă cetăţile Hotin, Soroca, Orhei, Tighina, Cetatea Albă,Chilia marcau graniţa de est a românismului, lanţul satelor răzeşeşti păzeau zona nordică-graniţa cu Polonia. Aici vor fi  primele capitale ale ţării (Siret, Suceava) şi perlele de mănăstiri, venind fiecare din căte o domnie glorioasă sau cucernică.

            De la mijlocul secolului al XIV-lea şi până la 1775, când partea nordică a Moldovei răpită prin şantaj şi vicleşug de către Habsburgi (denumită ulterior Bucovina), va fi dominată de o puternică viaţă românească prin instituţii, legi ,lăcaşuri de cult şi de cultură. Satele şi oraşele înfloritoare adăposteau o populaţie gata oricând de luptă, „dar şi iubitoare de artă şi literatură“ opina istoricul Ion Nistor în lucrarea sa monumentală Istoria Bucovinei.

            Odată cu redeschiderea problemei orientale, în 1683 - prin eşecul marelui vizir Kara Mustafa în faţa Vienei şi prin victoriile trupelor austriece şi constituirea unei Ligi Sfinte (Austria, Polonia, Veneţia şi ulterior Rusia ) - începea etapa cea mai  complicată din istoria Principatelor Române.

            În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, ciocnirea de interese dintre marile imperii ajunsese la apogeu, punând în pericol existenţa şi fiinţa naţională a popoarelor din centrul şi răsăritul Europei. Prima a căzut pradă Polonia,împarţită în 1772 între Prusia, Imperiul Habsburgic şi Imperiul Ţarist.Vitejia soartei s-a abătut şi asupra ţării româneşti a Moldovei.

            După încheierea păcii de la Kuciuk-Kainargi (10iulie 1774) în urma războiului ruso-otoman din anii 1768-1774 – care consfinţea încetarea ostilităţilor ruso-turce, Austria, deşi nu luase parte la război, profitând de slăbirea beligeranţilor şi-a concentrat trupe la hotarul de nord al Moldovei, urmând să  anexeze cel puţin  o parte din această ţară.Pentru a îmbrăca în forme juridice această anexare, guvernul habsburgic pretexta că în vechime Pocuţia ar fi stăpânit regiunea de nord a Moldovei, numită acum Bucovina. Prin împărţirea Poloniei din 1772, Pocuţia (împreună cu Galiţia) fiindu-i atribuită Austriei, tot ei i-ar “reveni” şi dreptul de a stăpâni regiunea menţionată. Cucerirea unei părţi din pământul românesc era motivată, de asemenea, de Austria şi prin  necesitatea de a stabili o comunicaţie mai directă între Transilvania (intrată la începutul secolulul al XVIII-lea în stăpânirea Austriei) şi Galiţia. Odată pretextele găsite, în toamna anului  1774, după retragerea armatei ruse din Moldova, trupele habsburgice au ocupat succesiv ţinuturle Cernăuţiului, Câmpulungului şi Succevei, ‘’împlîntînd pajurile imperiale pe unde le conveneau”.

            După ocuparea Bucovinei , Curtea de la Viena a folosit „intimidarea, coruperea şi alte mijloace convingătoare” pentru a obţine din partea Porţii otomane recunoaşterea faptului împlinit. La 7 mai 1775 - printr-o convenţie încheiată la  Constantinopol - Poarta a consimţit la cedarea Bucovinei către Austria, Rusia „asistând pasivă” la aceasta. Împotriva târgului dintre Poarta otomană şi habsburgi-cu privire la teritorii ce nu le aparţineau – domnul Grigore Ghica şi boierii patrioţi din Moldova au protestat, in repetate rânduri, cu toată energia, dar în zadar. Şi astfel Bucovina, cea mai frumoasă parte a Moldovei, cu vechea capitală Suceava, cu 10 000 km pătraţi şi 75 000 locuitori, cu 233 de oraşe şi state româneşti, cu mormântul lui Ştefan cel Mare de la Putna, cu splendidele monumente de artă medievală : Suceviţa, Moldoviţa, Voroneţul şi Humorul, a fost ruptă din trupul ţării – prin mijloace odioase şi în  pofida oricăror principii de drept internaţional de către Imperiul Habsburgic, iar ca urmare a protestelor vehemente, domnitorul Grigore Ghica a fost asasinat mişeleşte de otomani în octombrie 1777.

            Guvernul habsburgic a denumit la început noul teritoriu ‘’Moldova austriacă’’. Curând pentru a marca anexiunea, Austria denumeşte acest teritoriu’’Bucovina’’- adică ”Făget”- datorită bogăţiei pădurilor de fag. Statutul de organizare al Bucovinei cunoaşte mai multe etape: Cea a administraţiei militare(1775-1786), a administraţiei civile galiţiene(1786-1848) şi perioada organizării ca ducat, cu statutul de autonomie regională (1862-1918), când Bucovina a avut Dietă (Parlament), ca organ legislativ, cât şi un organ executiv-Comitetul Ţării Bucovinei.       

            Unirea celor două ţări române la 24 ianuarie 1859, proclamarea independenţei României şi războiul victorios ce a consfinţit independenţa ţării au impulsionat lupta naţională a românilor din monarhia austro-ungară. În Transilvania, inclusiv Banatul şi Bucovina, domnea o  mare însufleţire în faţa acestor evenimente cruciale pentru viitorul naţiunii române.

            Bucovina, după răpirea ei din trupul Moldovei la 1775, a cunoscut în perioada ce a urmat  un proces de dominaţie, asuprire socială şi naţională similar cu  cel din Transilvania şi Banat. În cei 143 de ani de dominaţie habsburgică (până la 1918), autorităţiile imperiale au promovat o politică sistematică de deznaţionalizarea a  populaţiei româneşti, practicând în acest scop colonizarea germanilor, a ungurilor şi a slovacilor şi încurajând aşezarea în masă a  rutenilor fugiţi de pe moşiile nobililor polonezi din Galiţia şi Podolia. De-a lungul întregii perioade, ţărănimea a reprezentat 75 % din populaţia Bucovinei, formată în cea mai mare parte din români.

            Românii din Bucovina, aparţinând tuturor generaţiiilor care s-au succedat până la Unirea din 1918, au opus o dârză rezistenţă  politicii de deznaţionalizare şi asuprire promovată de autorităţile habsburgice. Cărturarii români, clerul şi ţăranii din Bucovina  şi-au ridicat nu o dată glasul de protest, revendicând drepturi politice şi naţionale. Ziare şi reviste, societăţi etc. au militat pentru reunirea Bucovinei cu patria mamă în vechile hotare ale Daciei străbune.

            La 15/28 iulie 1914, Austro-Ungaria a declarat război Serbiei. Începuse dansul morţii. Într-o săptămână, şapte state europene, printe care cele cinci mari puteri, erau în stare de război. O lună mai târziu, Turcia şi Japonia s-au angajat în confruntările militare. Conflagraţia armelor care va fi mai apoi numită în istorie ‘’primul război mondial’’ se declanşase.

            Din primul moment al declanşării conflictului, ambele grupări beligerante (Antanta şi Tripla Alianţă) au oferit României garanţii pentru inviolabilitatea frontierelor şi i-au recunoscut statutul de neutralitate.

            Neutralitatea proclamată de România nu putea fi şi nu era, o soluţie de durată. România era pusă în faţa unei hotărâtoare soluţionări istorice a unei probleme cu aceeaşi semnificaţie, dar cu două direcţii de bătaie. Avea revendicări istorice, naţionale şi peste Carpaţi şi peste Prut. Cele dintâi  duceau la conflict cu Austro-Ungaria, cele de al doilea cu Rusia. Trebuia aleasă soluţia cea mai avantajoasă,momentul oprortun şi posibilitatea de a o aplica. Neutralitatea, evident,era un simplu expedient, o temporalizare, în care România trebuia să-şi  facă toate pregătrile politice şi militare, pentru ca la momentul potrivit să intre în luptă cu maxim de putere şi de şanse de izbândă.

            Schimbările majore petrecute pe frontul din Apus în defavoarea Aliaţilor (Antantei) i-au determinat , în iunie 1916, pe şeful marelui Stat Major al armatei ruse, şi pe comandantul şef al armatelor franceze să ceară guvernului român intrarea în război, „acum ,ori niciodată”.

            În cele din urmă, la 4/17 august 1916, Brătianu şi reprezentanţii diplomatici ai Franţei, Angliei, Rusiei şi Italiei la Bucureşti au semnat convenţiile politice şi militare care stipulau condiţiile intrării României în război. De importanţă imediată erau prevederile referitoare la un atac împotriva Austro-Ungariei nu mai târziu de 15/28 august şi recunoaşterea dreptului românilor din Austro-Ungaria la autodeterminare şi la unirea cu Regatul României. Consiliul de Coroană român a aprobat oficial tratatele şi a declarat război Austro-Ungariei la 14/27 august. În ziua următoare, Germania a declarat război României. Turcia şi Bulgaria i-au urmat exemplul la 17/30 august şi respectiv 19august /  1 septembrie.

            Prima fază a campaniei începută în noaptea de 14/15-27/28 august s-a desfăşurat cu rezultate notabile pentru armata română, care a înaintat constant în Transilvania ocupând un numar de oraşe importante, printre care şi Braşov (17/30august), dar la 26 august/ 8 septembrie Înaltul Comandament a oprit ofensiva. Aceasta datorită declanşării ofensivei bulgaro-germane în Dobrogea. Transferul rapid de trupe de pe frontul din Transilvania a încetinit şi apoi a oprit ofensiva inamică. Evoluţiile ulterioare complet nefavorabile armatei române au determinat în urma bătăliei Bucureştilor (17/30 noiembrie- 20 noiembrie /3 decembrie 1916) retragerea generală a acesteia, trupele germane intrând în Bucureşti la 23 noiembrie /6 decembrie. În final, frontul s-a stabilizat la 28 decembrie/10 ianuarie 1917 în sudul Moldovei, de-a lungul Dunării şi a râului Siret. Regele, guvernul, parlamentul şi o bună parte a populaţiei s-au retras anterior în Moldova, singura parte a României rămasă neocupată.

            După oprirea ofensivei Puterilor Centrale pe aliniamentul general Carpaţii Orientali, Carpaţii de Curbură, lunca Siretului, Dunărea maritimă, prin efortul armatelor română şi rusă, armata română care suferise pierderi importante  în cursul campaniei din toamna  anului 1916(250 000 ostaşi adică o treime din efectivele mobilizate în august 1916 fiind morţi, răniţi sau prizonieri, importante pierderi în armamentul de infanterie şi artilerie şi alte materiale), a intrat într-un proces de reorganizare, instruire şi înzestrare, acţiune la care efortului făcut de comandamentul şi cadrele armatei române s-au alăturat şi cel al misiunilor militare: franceză, rusă, engleză şi italiană.

            Pe plan extern, în martie 1917 are loc revoluţia burghezo-democratică din Rusia, eveniment cu posibile repercursiuni aupra soldaţilor şi ţăranilor români.

            Sub presiunea acestior evenimente, la 23 martie/5 aprilie 1917, regele Ferdinand a emis o proclamaţie către trupele sale, promiţându-le pământ şi dreptul la vot imediat după încheierea razboiului.Gestul său a fost sprijinit atât de liberali , cât de conservatori şi pare să fi avut efectul dorit asupra moralului armatei. Biruinţele de la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz din vara anului 1917 stau dreaptă mărturie a dragostei de ţară şi neam a  ostaşului român. În urma bătăliei de la Mărăşeşti din 6/19 august 1917, armata română a oprit înaintarea trupelor austriece şi germane şi a pus practic capăt ofensivei acestora.

            După bătaliile de la ‘’Porţile Moldovei’’ a urmat din nou o  perioadă dificilă pentru statul  roman şi armata sa. La 25 octombrie/7 noiembrie 1917 a izbucnit revoluţia bolşevică la Petersburg. Noua putere sovietică a anunţat ieşirea Rusiei din război propunând tuturor beligeranţilor încheierea imediată a unei păci fără anexiuni şi despăgubiri, cu respectarea principiului de autodeterminare a popoarelor.

            În urma discuţiilor dintre delegaţii rusă, germană şi austro-ungară, la 20 noiembrie/3 decembrie 1917, la Brest-Litovsk, s-a semnat armistiţiul între cele trei puteri europene. Acest act a produs o adâncă îngrijorare pentru România.Guvernul roman presat de noua situaţie survenită a hotărât să participle la armistiţiul pe care armata rusă l-a propus. S-au desfăşurat tratative la Tecuci şi Focşani la care a participat o delegaţie română şi una rusă.

            Marile puteri ale Antantei au reacţionat negativ la acest act, săvârşit de România sub imperiul unei situaţii fără ieşire. Inconsistenţa aprecierii liderilor Antantei, a fost confirmată de evoluţia evenimentelor politico-militare din lunile următoare. Închieierea armistiţiului dintre Rusia sovietică şi Puterile Centrale a avut ca rezultat amplificarea procesului de dezagregare a armatei ruse ceea ce  a determinat  părăsirea liniei frontului de către aceasta şi crearea unei stări anarhice în spaţiul  dintre Carpaţii Orientali şi Nistru, cu consecinţe grave pentru siguranţa internă a statului român şi capacitatea combativă a armatei.

            Evenimentele politico-militare din estul continentului au creat o situaţie deosebit de complexă şi în teritoriul  românesc dintre Prut şi Nistru, numit de Rusia Basarabia, în momentul anexării lui in 1812. Redeşteptarea naţională din această bucată de pământ românesc, avantajată de situaşia existentă în Rusia sovietică, a determinat, în final la 27 martie/9 aprilie 1918 unirea Republicii Moldova cu România.

            Guvernul român se putea bucura prea puţin de acest act istoric al unirii Basarabiei cu România. La 18 februarie/3 martie 1918, noul guvern bolşevic al Rusiei a semnat pacea de la Brest-Litovsk cu Puterile Centrale şi a ieşit din razboi, lipsind România de sprijinul rus şi izolând-o de Occident. La 24 aprilie/7 mai 1918, în Palatul Cotroceni, a fost semnată pacea dintre România şi Puterile Centrale, prin care aceasta devenea dependentă politc şi economic de Puterile Centrale. Pacea nu a fost ratificată de regele Ferdinand, iar puterile Antantei au  apreciat că nu o recunosc. Ea a devenit un simplu capitol de istorie, în toamna anului 1918, Puterile Centrale fiind învinse.

            Apropierea armatelor  anglo-franceze de Dunăre a impus măsuri hotărâte din partea României. La 27 octombrie/9 noiembrie 1918 guvernul român a adresat un ultimatum feldmareşalului Mackensen, comandantul trupelor de ocupaţie, prin care cerea retragerea armatei sale de pe teritoriul statului roman. La 28 octombrie/ 10 noiembrie 1918, armata română a fost mobilizată.

            În ordinal de zi către oştire emis de regele Ferdinand se spunea : “Fraţii voştrii din Bucovina şi din Ardeal vă cheamă pentru această ultimă luptă, ca prin avântul vostru să le aduceţi eliberare de sub jugul străin’’.

            Între timp românii din teritoriile aflate  sub dominaţie austro-ungară şi-au intensificat lupta pentru unire. În vederea realizării idealului naţional, la 4/17 octombrie 1918 grupul parlamentar de la Viena s-a transformat în Consiliul Naţional Român din Austria, preşedinte fiind C.Isopescu Grecul. În Bucovina greu încercată de stihiile razboiului, din iniţiativa unui grup de intelectuali, ziarul “Glasul Bucovinei”, care în primul său număr a publicat programul de luptă sub titlul “Ce vrem”. Unirea cu ceilalţi români era ţelul fundamental al românilor din acest ţinut, răpit prin mijloace onoroase de Austria, în 1774.

            La 14/27 octombrie 1918, la Cernăuţi, ia fiinţă Adunarea Constituantă, alcătuită din foştii deputaţi ai Dietei provinciei, deputaţii din parlament, primarii români din Bucovina, sub preşedinţia lui Dionisie Bejan care hotărăşte ca scop primordial unirea Bucovinei  cu celelalte ţări româneşti, într-un stat naţional independent. În acelaşi cadru a fost instituit un Consiliu Naţional, format din 50 membrii abilitat a hotărî şi a trata asupra poporului din această zonă.

            Demersul politic al românilor bucovineni era însă stânjenit de acţiunea ucrainienilor care manifestau veleităţi de dominaţie asupra Bucovinei, detaşamentele lor înarmate dedându-se la jafuri, devastând depozite cu material militar  şi civil, la acte de teroare asupra populaţiei. În această situaţie deosebit de gravă, Iancu Flondor, preşedintele Consiliului Naţional de la Cernăuţi se adresează guvernului român de a interveni cu forţa armată pentru a apăra drepturile încălcate ale românilor din Bucovina.

            Urmărind evoluţia evenimentelor de la Cernăuţi ( cele arătate mai sus la care se adaugă şi instalarea prin forţă a unui guvern ucrainian la 24 octombrie 1918) guvernul român a luat măsurile ce se impuneau în sprijinul fraţilor din Bucovina. Ministerul de Război, având în vedere că populaţia românească din Bucovina era ameninţată de bandele bolşevice, a hotărât ca Divizia 8 infanterie, comandată de generalul Zadic Iacob precum şi toţi grănicerii şi jandarmii care se găseau în pază pe frontiera Bucovinei, să înainteze progresiv, ocupând Bucovina până la Cernăuţi inclusiv. Generalul Zadic urma să se pună în legătură cu guvernul naţional din Bucovina.

            Intrarea trupelor Diviziei 8 infanterie în Cernăuţi a avut loc în ziua de 29 octombrie/11noiembrie 1918. Pe durata acţiunilor pentru luarea sub control a nordului Bucovinei unităţile Diviziei 8 infanterie au luat „contact” cu cele ale Diviziei 1 cavalerie, care primise ordin să pătrundă în nordul Basarabiei.

            Concomitent cu acţiunile Diviziei 8 infanterie, lupta pentru unire a intrat în faza sa decisivă. Consiliul Naţional a hotărât convocarea pentru 15/28 noiembrie 1918, la Cernăuţi, a unui congres general al populaţiei din provincie care să decidă viitorul acesteia. Congresul,deschis la orele 11 în sala de  marmură a Mitropoliei, a întrunit 74 membrii ai Consiliului Naţional Român, 7 delegaţi germani, 6 delegaţi polonezi şi 13 din  comunele ucrainiene printre ei, o serie de români după nume.Basarabia era reprezentată de Pan Halippa, Ion Pelivan, Ion Buzdugan şi Grigore Cazacliu. Lucrările au fost conduse de dr.Iancu Flondor, şeful guvernului bucovinean. S-a dat  citire Declaraţiei de Unire care, în sinteză, făcea următoarea precizare : „… Unirea necondiţionată a Bucovinei în vechile ei hotare, până la Ceremuş, Colacin şi Nistru, cu Regatul României”.

            În zilele următoare, la Iaşi, o delegaţie compusă din 15 bucovineni în frunte cu dr.Iancu Flondor a predat regelui Ferdinand actul Unirii. Acesta declara că „primeşte cu bucurie Actul de Unire al Bucovinei cu Regatul Român, asigurând pe noii săi credincioşi de dragoste, ocrotirea şi loialitatea sa”. La 31 decembrie 1918 apărea Decretul-lege privitor la unirea Bucovinei. La 1 ianuarie 1920, prin articol unic, se ratifica Decretul- lege nr.3744 din 18 octombrie 1918, publicat în Monitorul Oficial nr.217 din 19 octombrie 1918.

            Unirea Bucovinei cu România a fost hotărâtă la Cernăuţi, prin voinţa liber exprimată de românii din acest teritoriu rupt dn Moldova lui Ştefan cel Mare. Actul de unire este rezultatul îngemănării tuturor forţelor româneşti- clasa politică, ţărănimea, intelectualitatea, propaganda naţională, biserica etc. În rândul forţelor care au pregătit şi realizat acest act un rol important l-a avut armata. Ea a fost braţul înarmat al naţiunii careia i-a conferit încredere şi a netezit procesul de unire.

                                                            Locotenent-colonel(rz.)dr.Ştefan Ciobanu

EVENIMENTELE LUNII NOIEMBRIE

Evenimente importante

06 Noiembrie 2014 - Ziua Internaţională pentru prevenirea  exploatării mediului în timp de război sau conflict armat
10 Noiembrie 2014 - Ziua Internaţională a ştiinţei pentru pace şi dezvoltare 
20 Noiembrie 2014 - Ziua Universală a Copiilor (UNICEF)

21 Noiembrie 2014 - Ziua Mondială a televiziunii (17 decembrie 1996)
25 Noiembrie 2014 - Ziua Internaţională pentru eliminarea violenţei împotriva femeilor
30 Noiembrie 2014 - Ziua Românilor de pretutindeni, Ziua Mondială Împotriva Pedepsei cu Moartea

 

Zilele genurilor de armă şi specialităţilor militare


03 Noiembrie 2014 - Ziua Vânătorilor de Munte (Prin Ordinul M.C.G.R. nr. 294 din 3/16 noiembrie 1916, Şcoala Militară de Schiori - Bucureşti devenea Corpul Vânătorilor de Munte (comandant cpt. Virgil Bădulescu), menţionându-se că "... vânătorii de munte sunt destinaţi mai cu seamă misiunii de recunoaştere, de siguranţă şi legătură şi sunt chemaţi a funcţiona şi ca unitate tactică, în special în trecătorile Carpaţilor".)
08 Noiembrie 2014 - Ziua Înzestrării Armatei
10 Noiembrie 2014 - Ziua Artileriei (La 10 noiembrie 1843, prin porunca Domnească nr. 198, se legifera înfiinţarea primei baterii de artilerie în oastea română. )
12 Noiembrie 2014 - Ziua Statului Major General
12 Noiembrie 2014 - Ziua Cercetaşilor Militari (La 12 noiembrie 1859, domnitorul A.I.Cuza, prin Ordinul de Zi nr.83, a semnat actul de constituire a "Secţiei a II-a" din cadrul "Corpului de Stat Major General", ca prim element organizat al cercetării Armatei române. )
12 Noiembrie 2014 - Ziua Geodezilor Militari (Serviciul Topografic Militar s-a  înfiinţat în anul 1859.)
16 Noiembrie 2014 - Ziua Transporturilor Militare (La 16 noiembrie 1880)
29 Noiembrie 2014 - Ziua Infanteriei Marine

COMUNICAT A.N.C.M.R.R. DIN 29.11.2012

http://ancmrr.ro/greseli-facute-de-legiuitor-privind-diminuarea-cuantumului-unor-pensii-militare/

Greşeli făcute de legiuitor privind diminuarea cuantumului unor pensii militare

COMUNICAT

Din 29.11.2012

           În ultimul timp, se vorbeşte tot mai mult despre unele „greşeli” făcute de legiuitor în ce priveşte diminuarea cuantumului unor pensii ale militarilor, ca urmare a aplicării unor acte normative (Legea 119/2010, Legea 263/2010 şi OUG1/2011) emise de fosta guvernare, dar puţini oameni ştiu exact în ce constă aceste „greşeli”.

Vom încerca să explicăm, în cele ce urmează, despre ce este vorba.

Legea 119/30.05.2010, precizează, în art. 1, că „Pe data intrării în vigoare a prezentei legi, următoarele categorii de pensii, stabilite pe baza legislaţiei anterioare, devin pensii în înţelesul  Legii 19/2000, privind sistemul public de pensii şi alte drepturi de asigurări sociale, cu modificările şi completările ulterioare:

a) pensiile militare de stat; 

b) pensiile de stat ale poliţiştilor şi ale funcţionarilor publici cu statut special din sistemul administraţiei penitenciarelor;…”

Reglementarea este clară: din momentul intrării în vigoare a acestei legi, pensiile militare de stat nu mai existau, ele devenind pensii de asigurări sociale. Legiuitorul nu afirmă că aceste pensii ar fi “pensii speciale”, pentru simplu motiv că ele erau pensii specifice profesiei militare şi se calculaseră in baza unor criterii care să asigure un trai decent celor care serviseră ţara, într-un regim profesional deosebit.

Art. 3 din legea 119/2010 confirmă decizia din art. 1, atunci când reglementează modul de recalculare a pensiilor militarilor, devenite pensii de asigurări sociale, precizând  că: „(1) Pensiile prevăzute la art. 1, stabilite potrivit prevederilor legilor cu caracter special, cuvenite sau aflate în plată, se recalculează prin determinarea punctajului mediu anual şi a cuantumului fiecărei pensii, utilizând algoritmul de calcul prevăzut de Legea nr. 19/2000, cu modificările şi completările ulterioare”. Trebuia aplicat însă şi art. 180 din Legea 19/2000, care dispune: „al. (6) Cuantumul pensiilor stabilite pe baza prevederilor art. 76, luându-se in considerare punctajul mediu anual sau punctajul mediu estimat, după caz, ce va fi stabilit conform alin. (2), (3) (5) si (51; (7). In situaţia in care cuantumul pensiilor, stabilit conform alin. (6), este mai mic decât cel stabilit in baza legislaţiei anterioare, se păstrează in plată cuantumul avantajos”. Numai că, pe baza OUG1/2011, emisă de Guvern pe data de 11.01.2011,  s-a recurs la diminuarea unor pensii recalculate conform dispoziţiilor din legea 19/2000.

Menţionăm că legea 119/2010 nu prevede nici o reducere sau penalitate pentru pensiile anticipate, acordate după 20 de ani de serviciu, ca „pensii publice de asigurări sociale”, considerând că acestea sunt „pensii de vechime, în sensul legii 19/2000”.

Rezultă că art. 6 din OUG1/2011 este ilegal, prin dispoziţia sa că „pensiile recalculate vor fi plătite în cuantumul rezultat”,  excedând astfel legislaţiei de referinţă, respectiv legea 119/2010, legea 19/2000 şi Legea 263/2010, lege organică. Este clar că Legea 119/2010 nu prevede diminuarea pensiilor recalculate ca pensii publice de asigurări sociale. Aşa dar, legiuitorul a înţeles să respecte principiul constituţional şi european al neretroactivităţii legii civile. Numai că, prin OUG1/2011, nesocoteşte acest principiu, stabilind în art. 6, că „se va plăti cuantumul rezultat prin recalculare”. În felul acesta, OUG1/2011 încalcă şi prevederile Legii 263, privind pensiile unitare de asigurări sociale, lege anterioară OUG1/2011. Această lege dispune, la art. 169, că: “…. (5) In situaţia in care cuantumul pensiei, aferent punctajului mediu anual rezultat in urma aplicării prevederilor alin. (1)—(4) este mai mic decât cel cuvenit sau aflat în plată, se menţine acest cuantum până la data la care, prin aplicarea formulei de calcul prevăzute de lege, se obţine un cuantum al pensiei mai mare.”

Tot o “greşeală” a legiuitorului este şi prevederea art. 8 din legea 119/2010, respectiv:- “Pentru pensiile prevăzute la art. 1 lit. a) şi b), pentru perioadele ulterioare datei de 1 aprilie 2001 care reprezintă, potrivit legii, stagiu de cotizare realizat în condiţii deosebite, condiţii speciale sau alte condiţii de muncă se acordă perioade suplimentare la vechimea în muncă sau la vechimea în serviciu, care constituie stagii de cotizare în condiţii normale, după cum urmează:…”,. Este vorba de aplicarea prevederilor H.G. 1249/2001, modificate prin legea 90/2007, care preia dispoziţiile H.G. 1294/2001 şi pentru militarii pensionaţi înainte de anul 2001.

Toate aspectele menţionate mai sus demonstrează clar că legiuitorul a încălcat legislaţia în vigoare, diminuând ilegal, prin OUG1/2011, unele pensii ale militarilor, care nu mai erau pensii militare de stat, omiţând aplicarea dispoziţiilor legale şi constituţionale referitoare la menţinerea în plată a pensiei în cuantumul rezultat conform legii anterioare (respectiv Legea 164/2011), în situaţia că, prin recalculare, ar fi rezultat o pensie mai mică. Legiuitorul nu a vrut să ţină seama de faptul că, din momentul intrării în vigoare a legii 119/30.06.2010, pensiile militare nu mai existau, acestea devenind pensii publice de asigurări sociale, deci trebuiau tratate în această calitate, nu ca pensii militare de stat.

Ca urmare a nesocotirii dispoziţiilor legale menţionate, un număr apreciabil de pensionari militari suportă o măsură luată cu nerespectarea legislaţiei în vigoare.

A.N.C.M.R.R. îşi exprimă speranţa şi cerinţa ca această nedreptate să fie eliminată cât mai curând posibil, aşa cum a promis actualul Guvern.

ŞEFUL SERVICIULUI  JURIDIC

Cdor.(r) Alexandru  CONSTANTIN

FESTIVITATEA DEPUNERII DE COROANE

ÎN ZIUA DE 25 OCTOMBRIE 
- ZIUA ARMATEI ROMÂNIEI -

           Ziua Armatei României a fost instituită prin Decretul nr. 381 din 1 octombrie 1959. 25 octombrie 1944, Ziua Armatei României, semnifică data eliberării totale a teritoriului naţional de sub ocupaţie hortysto-fascistă.
           Astăzi, 25 octombrie 2014, cu ocazia sărbătoririi Zilei Armatei României, membrii Subfilialei "VLAD ŢEPEŞ"-Piteşti a C.M.R.R. au participat, alături de autorităţile locale şi de unităţile militare din Garnizoana Piteşti,  la festivitatea depunerii de coroane de flori la Monumentul Tanchiştilor din Municipiul Piteşti .

          Cu această ocazie transmit un sincer LA MULŢI ANI împreună cu dorinţa de unitate tuturor cadrelor militare active, în rezervă şi în retragere, şi aduc mulţumiri participanţilor la această festivitate.

     PREŞEDINTELE SUBFILIALEI "VLAD ŢEPEŞ"-PITEŞTI
            Col.(rz.)
                           Alexandru MONEA

           La festivitatea depunerii de coroane de flori a participat şi delegaţia Sindicatului Cadrelor Militare Disponibilizate Filiala 1 Piteşti condusă de preşedintele acesteia , dl. Col.(rz.) Victor POPESCU, fapt pentru care îi aducem sincere mulţumiri şi îi transmitem dorinţa de unitate a tuturor militarilor activi, în rezervă sau în retragere împreună cu un sincer  

La mulţi ani !

25 OCTOMBRIE !

                                                           Ziua Armatei Române

Ziua de 25 octombrie 1944 rămâne înscrisă cu litere de aur în istoria neamului românesc.Este ziua când graţie efortului de sânge al poporului român şi,mai ales al braţului înarmat al acestuia -armata-, ultima porţiune de pământ a Transilvaniei de nord-vest, răpită prin odiosul dictat de la Viena, a fost eliberată de cotropitorii germani şi horthyşti revenind la ţara mamă.

Cu mare greutate se poate afla, în analele trecutului românesc, perioade mai dureroase, mai grave şi mai primejdioase, pline de consecinţe incalculabile, decât aceea din vara şi toamna anului 1940. Întocmai,ca în alte rânduri Polonia de-a lungul ultimelor trei veacuri, România, ajunsă în plin proces de izolare politico-diplomatică pe plan internaţional şi, ca atare lipsită de orice sprijin prompt şi eficient din afară, frământată de puternice contradicţii interne şi, pe deasupra, pândită, din toate părţile, de imense pericole, disputată şi râvnită de unele dintre marile puteri europene (în primul rând de către URSS şi Germania ) a ajuns în postura unui pacient.

Asemenea acestuia, România a fost pusă pe masa de operaţie şi , în ciuda tuturor evidenţelor contrare, în ciuda tuturor protestelor şi dezacordurilor, amputată fără niciun fel de  şovăire.În mai puţin de trei luni, România Mare, opera atâtor generaţii şi rămasă veşnic legată de memorabilul an 1918, s-a prăbuşit, pierzând prin voinţa învingătorilor de moment şi ca efect direct al poftelor nesăbuite ale imperialismelor vecine, mari şi mici o treime din teritoriu şi din populaţie, mai precis aproximativ 100.000 km şi 7 milioane de locuitori în marea lor majoritate români. Acest proces dureros a fost deschis, în spiritul pactului Hitler-Stalin din 23 august 1939, de URSS, care prin două note ultimative, la 26 şi 27 iunie 1940 a pretins cedarea imediată a Basarabiei  şi Nordului Bucovinei, lucru care s-a şi întâmplat.România a menţionat, în chip precis că admitea evacuarea Basarabiei şi Nordului Bucovinei , ceea ce, evident, nu era totuna cu cedarea lor prin acte în regulă.

Notele ultimative sovietice nu numai că au inaugurat, ci, pur şi simplu, au declanşat procesul dezintegrării teritoriale a României Mari. Odată satisfăcute pretenţiile Moscovei, cine mai putea, într-adevăr stăvilii acţiunile revizioniste ale Ungariei şi Bulgariei, ambele încurajate de Germania, Italia şi URSS? În consecinţă, guvernul de la Bucureşti a fost silit să iniţieze tratative cu Sofia şi Budapesta. Tratativele cu Bulgaria în legătura cu Cadrilaterul(Dobrogea de Sud) s-au desfăşurat la Craiova, iar cele cu Ungaria la Turnu Severin. Acestea din urmă au eşuat însă în faţa pretenţiilor exacerbate ale Ungariei horthyste în privinţa Transilvaniei, astfel că, finalmente,Germania şi, respectiv, Italia, au convocat pe reprezentanţii Bucureştilor şi Budapesta la Viena unde, la 30 august 1940, le-au  impus semnarea unui document (arbitraj denumit în mod oficial,dar un veritabil dictat ) în virtutea careia România era silită să transmită Ungariei partea de nord-vest a Transilvaniei însumând 42.610 km şi aproximativ 2,3 milioane de locuitori.

Lovitura de palat de la 23 august 1944 în urma careia Mareşalul Ion Antonescu şi principalii membrii ai guvernului său au fost arestaţi din ordinul regelui Mihai I , a determinat, în mod firesc, schimbarea orientării politice a României. După cum afirma regele Mihai I în Proclamaţia sa către ţară difuzată la posturile de radio în seara zilei de 23 august 1944, România se situa în tabăra Naţiunilor Unite, retrăgându-se din războiul  purtat alături de Axă şi solicita acestora încheierea unui armistiţiu. Se mai preciza, în mod expres în acelaşi document că, pentru eliberarea întregului teritoriu naţional de sub ocupaţia forţelor hitleriste şi horthyste, România era decisă să lupte împreună „cu  armatele aliate şi cu ajutorul lor,mobilizând toate forţele naţiunii. ”

            Armata română a aflat în seara zilei de 23 august 1944 la orele 22.35despre ieşirea României „din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetare a războiului cu Naţiunile Unite ”, în urma difuzării la radio a Proclamaţiei către ţară a regelui Mihai I. Rapiditatea cu care armata a răspuns noii orientări politice şi militare a ţării a fost apreciată ca un eveniment unic în istoria celui de-al doilea război mondial. Această atitudine s-a datorat convingerii majorităţii armatei că, în acele momente dramatice pentru ţară, în care România trebuia să suporte concomitent puternica ofensivă sovietică pe front şi bombardamentele necruţătoare ale aviaţiei anglo-americane în zona din interior, războiul dus alături de Germania, care nu acordase atenţia necesară apărării teritoriului românesc, nu mai avea sens.

            La scurt timp după arestarea Mareşalului Ion Antonescu, Marele Stat Major român a emis trei directive operative pentru conducerea „ operaţiilor tuturor forţelor armate de uscat, aer şi marină, până la stabilirea raporturilor de comandament în cooperarea viitoare cu trupele Naţiunilor Unite”. Primele două directive operative emise cu ziua de 23 august 1944 aveau drept obiectiv eliberarea capitalei şi a zonelor adiacente acesteia de trupele hitleriste, acţiune desfăşurată până la 31 august, precum şi încetarea „oricărui act de agresiune contra forţelor sovietice”.

            Operaţiunile militare desfăşurate între 23-31 august 1944 reprezintă prima etapă a războiului antihitlerist la care s-a angajat România după 23 august, înlesnind considerabil asaltul Aliaţilor contra Reichului nazist şi, în primul rând, au creat condiţii din cele mai prielnice pentru ofensiva Fronturilor 2 şi 3 ucrainiene, care au depăşit „din marş” faimoasa linie fortificată Focşani-Nămoloasa-Brăila, înaintând fără lupte 600 de km, până la graniţele Bulgariei şi Iugoslaviei .

Prin Directiva operativă nr.51 emisă la 30 august,cea de-a treia, Marele Stat Major român stabilirea armatelor 1 şi 4 române obiectivele imediate şi ulterioare în vederea eliberării teritoriului naţional vremelnic ocupat de armata germană şi ungară „ să se interzică orice încercare de pătrundere a inamicului spre trecătorile Carpaţiilor Meridionali şi Apuseni, interesând, îndeosebi, menţinerea zonelor Braşov, Turda, Beiuş, Arad, Timişoara, iar ulterior să treacă la acţiuni ofensive mai importante pentru cucerirea Ardealului de Nord”.

            Armatele 1şi 4 române au acţionat la nord de Carpaţii Meridionali şi la vest de Carpaţii Occidentali pe un front de circa 900 de km ( la începutul lunii septembrie 1944),200 km ( la 26 septembrie) şi 120 km (la 12 octombrie), pătrunzând în dispozitivul de luptă germano- ungar  aproximativ 350 de km. Fixarea şi urmărirea inamicului în interiorul arcului carpativ pe direcţia Braşov, Cluj, Carei a înlesnit ofensiva armatelor sovietice în Carpaţii Orientali spre  Târgu Mureş , Dej, Satu Mare.

            După ce a oprit , până la 8 septembrie 1944 înaintarea trupelor germane şi ungare spre coronamentele carpatine româneşti, Armata 4 română a acţionat ofensiv în podişul transilvan, împreună cu forţe ale armatelor de arme întrunite 27 şi 7 de gardă sovietică, reuşind să respingă, până la 4 octombrie 1944, trupele germane şi ungare la nord de râurile Mureş şi Arieş. Cele mai grele lupte s-au desfăşurat în zona Iernut, Oarba de Mureş, în special pe pantele Dealului Sângeorgiu,unde insistenţa comandantului Armatei 27 sovietice, de a se cuceri această poziţie puternic fortificată prin atacuri frontale, fără sprijin de aviaţie a făcut ca Armata 4 română să piardă numai în acea zonă 7000 de militari români (morţi,răniţi şi dispăruţi). Concomitent în Banat, Armata 1 română, cooperând cu forţe ale armatelor 46 şi 53 sovietice, a respins, până la 5 octombrie 1944 trupele inamice dincolo de frontiera naţională.

        

            Ofensiva propriu-zisă pentru eliberarea părţii de nord-vest a României a fost declanşată la 9 octombrie 1944, acţiunile militare încadrându-se în operaţia ofensivă „Debreţin” concepută şi executată de Înaltul Comandament sovietic, care a vizat şi eliberarea părţii estice a Ungariei (până la Tisa).

            Armata 4 română încadrată iniţial la flancul drept de Armata 7 de gardă sovietică, apoi de Armata 40 sovietică, iar la flancul stâng de Armata 27 sovietică, a dezvoltat ofensiva pe direcţia generală Luduş, Bonţida, Jibou, Carei, pătrunzând rapid, după eliberarea Clujului (la 11 octombrie 1944 de către  Divizia 18 infanterie română şi Divizia 4 infanterie sovietică) prin „Poarta Someşului”, până pe adevărata frontieră a ţării, pe care a depăşit-o la 25 octombrie 1944, la est de linia Carei, Satu Mare .Concomitent, forţe din Armata 1 română au eliberat Crişana, în cooperare cu forţe din Armata 27 sovietică şi din  Grupul hipomecanizat „General Pliev”.

            Eliberarea părţii de nord –vest a României ocupată de Ungaria în 1940 a permis generalului Gheorghe Avramescu, comandantul Armatei 4 române, să se adreseze militarilor din subordine şi să releve în Ordinul de zi nr.395 bis din 29 octombrie 1944 eroismul şi dăruirea militarilor:

 „Azi când avangărzile trec pe pământ străin pentru desăvârşirea înfrângerii definitive a duşmanului, gândul meu se îndreaptă către voi cu dragoste şi admiraţie pentru faptele voastre de arme. Peste veacuri veţi fi slăviţi , voi ofiţeri şi ostaşi care aţi eliberat Ardealul”.

            Victoria a fost obţinută prin lupta a 525.702 de militari români, angajaţi de la 23 august 1944 în operaţii militare cu trupele germane şi ungare , din care pierderile s-au cifrat la 58.330 (morţi, răniţi şi dispăruţi). Pierderile provocate inamicului s-au ridicat la peste 79.937 de militari.

            Glorie eternă Armatei române!

                                                                        Locotenent- colonel(rz)dr.Ştefan Ciobanu